Întrebare permanentă: când dragostea se sfârșește, rămâne respectul?
Cu toții știm că avem nevoie de iubire, ca de un nectar magic, cu toții știm că fără iubire viața nu are sens, dar și că iubirea poate deveni o adevărată dramă. Dragostea înfruntă orice, înfruntă lumea, e generoasă și plină de mândrie, fiind un dar de sine, un lucru care nu se poate ascunde, oricât de mult ai încerca. Și, bineînțeles, iubirea se manifestă în mod diferit în trupuri și spirite.
În dragoste de bucuri când înaintezi, dar cine poate spune până când și până unde? După mai mulți ani petrecuți împreună, unii au puterea de a recunoaște: nu știu când și de ce s-a stins dragostea noastră. Poate că din momentul în care nu ne mai pasă cum ne percepe persoana pe care o iubim este punctul de la care putem să ne dăm seama că nu mai iubim. Iubirea, care la început este debordantă, nestăvilită, neprețuită și indispensabilă, poate ajunge, mai târziu, să atârne de cel mai mic gest sau de un cuvânt. Iar din acea clipă, pentru a fi “repornită”, trebuie pus în funcțiune un mecanism uriaș. Până la urmă și cea mai mare dragoste se stinge încet, încet, dacă nu știi cum să-ți reînnoiești mereu sentimentele față de ființa iubită.
Dragostea te poate face să suferi, mai ales dacă aștepți de la ea și o “dobândă”. Suferința se poate transforma într-un chin sau chiar în tortură când își face loc gelozia, mânia, ura, posesivitatea, dominația sau un álter égo.
"Bănuielile cuibărite în sufletul cuiva, așezate în șir ca minele una după alta, nimicesc iubirea prin explozii succesive." - Andre Maurois
"Dragostea a murit în clipa când rămâi singur în doi." – Tudor Mușatescu
Sentimentele se schimbă o dată cu trecerea anilor și nu cred că asta este vina cuiva. Dar persoana care te-a iubit cu adevărat nu te poate uita, niciodată, chiar dacă te tratează cu o demnitate imatură sau cu indiferență. A renega persoana pe care ai iubit-o cu ardoare înseamnă până la urmă a te renega pe tine însuți. Iar aici, zic eu, că trebuie să-și facă loc respectul, ca un respect de sine.
