CUM SE FABRICĂ CIOCOLATA

     Ciocolata este o dulce răsfățare pentru orice vârstă, în fiecare an consumându-se în întreaga lume circa 7,2 milioane de tone. Deși este considerată de obicei nesănătoasă, ciocolata are de fapt beneficii pentru sănătate. Pe lângă gustul delicios și textura netedă, ciocolata are efecte puternice asupra creierului uman, făcându-ne să ne simțim fericiți. Boabele de cacao sunt bogate în antioxidanți naturali, numiți flavonoizi. Unul dintre ei (epicatechina) poate crește nivelul de oxid nitric din sânge și relaxează vasele de sânge.

     Producția de ciocolată începe de la arborele de cacao, care crește în zonele tropicale (2/3 din producția mondială de cacao provine din Africa). Fructele arborelui, care conțin boabe de cacao, se recoltează între octombrie și decembrie. Boabele sunt lăsate câteva zile la uscat, de obicei la soare, căpătând culoarea maronie și gustul caracteristic de cacao, după care sunt ambalate și trimise la fabricile de ciocolată. 

     După ce se îndepărtează impuritățile, boabele de cacao sunt prăjite de-a lungul unei benzi transportoare. Durata acestui proces variază în funcție de aroma dorită. Apoi se elimină cojile boabelor, iar miezul, care are un conținut mare de grăsime, se transformă într-o pastă de culoare maro, care se numește lichior de cacao (nu conține alcool). Lichiorul de cacao, care este baza tuturor produselor din ciocolată, este amestecat cu diverse cantități de zahăr și lapte, în funcție de tipul de ciocolată dorit (de obicei, ciocolata neagră are 70% lichior de cacao). Mai departe, în utilaje speciale, se separă grăsimea obținându-se untul de cacao și pudra de cacao (fără grăsime).

    Notă: Ciocolata albă conține unt de cacao, zahăr, lapte (praf), ciocolata cu lapte conține lichior de cacao, unt de cacao, zahăr, lapte (praf), iar ciocolata neagră și amăruie conține lichior de cacao, unt de cacao, zahăr.

     Pe lângă zahăr și lapte (praf), se mai adaugă diverși emulsificatori naturali pentru a da ciocolatei o textură mătăsoasă, mai fină și de multe ori vanilie. Amestecul este malaxat în rezervoare gigant, la aproximativ 46°C, cea mai bună ciocolată fiind obținută după o amestecare de mai mult de o săptămână. Apoi, prin procesul de temperare, amestecul este răcit și încălzit succesiv, într-un ciclu bine stabilit, la temperaturi bine determinate. În cazul în care lichidul se răcește și se întărește prea repede, moleculele de grăsime formează un polimorf liber, dezordonat, care face ciocolata moale și neatrăgătoare, cu o „floare” de grăsime la suprafață. La final, ciocolata este turnată în forme, putându-i-se adăuga și alte ingrediente, precum alune, stafide, fructe, migdale etc. 

    De obicei, punctul de topire al ciocolatei este la 33,8°C, doar cu puțin sub temperatura corpului nostru, și a fost ales cu grijă. Pe lângă luciu și textură, este o altă caracteristică atrăgătoare a acestui deliciu: atunci când punem ciocolată în gură, se topește încet și ne creează o senzație minunată.

     Din păcate, în zilele noastre mulți producători vând produse și deserturi din „ciocolată” care nu conțin unt de cacao, ci alte tipuri de grăsimi vegetale hidrogenate, care sunt mai ieftine, dar totodată nesănătoase, iar în loc de lapte folosesc înlocuitori mult mai ieftini, dar nenaturali. Bineînțeles că aceste genuri de produse nu conțin antioxidanți (flavonoizi). De asemenea, ciocolata albă nu conține substanțe solide din cacao și ciocolată cu lapte are uneori o proporție mai mare de lapte și zahăr decât benefica cacao. Prin urmare, ciocolata neagră este cea mai bună opțiune, având cel mai mare procent de cacao în substanță solidă.

HAINELE UDE SUNT MAI ÎNCHISE LA CULOARE

    Probabil că nu v-ați întrebat până acum de ce hainele ude sunt mai închise la culoare, dar cu siguranță ați observat că orice țesătură sau material are o culoare mai închisă atunci când se udă sau după o spălare. Schimbarea culorii tuturor țesăturilor ude se bazează pe o explicație pur științifică, chiar interesantă.

     Cantitatea de lumină reflectată de un material natural sau sintetic depinde de proprietatea numită "indice de refracție”, care determină modul în care lumina penetrează un material. O țesătură umedă pare mai întunecată pentru că reflectă mai puțină lumină. Orice material este țesut din fire sau fibre, care la rândul lor conțin micro-fibre. Lumina naturală (de la soare) sau artificială (din încăperi) ajunge pe țesătură, unii dintre fotonii de lumină sunt absorbiți, iar alții sunt reflectați și ajung pe retină, creându-ne senzația unui anumit nivel de luminozitate.

     Când o țesătură se udă, apa umple golurile dintre fibre și micro-fibre. Atunci când lumina cade pe țesătura umedă, trebuie să se deplaseze prin apă în loc de aer. Dar lumina se mișcă mult mai încet prin apă decât prin aer. O parte din lumina care anterior a fost reflectată de pe țesătură către ochii noștri este acum împrăștiată în material, ceea ce face ca hainele ude să pară mai închise la culoare (mai puțini fotoni de lumină ajung înapoi la globul ocular). 

     Pe măsură ce apa se evaporă, treptat, mult mai multă lumină este reflectată înapoi la ochi și culoarea mai deschisă, a țesăturii uscate, revine. De asemenea, acest fenomen este perceput la fel și pentru orice altă suprafață aspră, cum ar fi lemn, beton, asfalt, nisip, murdărie, etc. Cu toate acestea, o suprafață netedă, precum marmura, metale lustruite dau diverse materiale lăcuite, nu permite pătrunderea luminii în adânc și acest fenomen fizic nu se mai resimte.

AVEȚI O MEMORIE FOTOGRAFICĂ?

   O memorie fotografică este aptitudinea de a privi o imagine și de a memora fiecare detaliu din ea. După aceea, privitorul poate prelua această imagine din memorie prin simpla voință și o poate examina în detaliu. Este un lucru extrem de rar pentru imagini complexe, un cadou cu adevărat fenomenal pe care îl posedă doar 1% din populația adultă. Bineînțeles, o memorie fotografică poate fi dobândită și prin antrenamente specifice.

     O memorie fotografică este, de fapt, o provocare pentru memoria eidetică - abilitatea de amintire a unor imagini din surse vizuale, în detaliu, doar după o expunere de scurtă durată. Acest tip de memorie este frecventă în copilărie, între 2 și 10% dintre copii fiind în măsură să-și amintească informații vizuale după perioade scurte de absorbție a acestora. Cu toate acestea, dacă abilitatea nu este “hrănită”, de obicei dispare de la vârsta de 6 ani.

     Cu toate acestea, mai mulți oameni au dat dovadă de o memorie fotografică. Nikola Tesla  putea memora cărți întregi după o privire atentă, compozitorul Rahmaninov se reculegea amintindu-și portativele întregi ale unor opere muzicale, iar Leonardo Da Vinci putea desena un portret detaliat, din memorie, a unei persoane pe care a privit-o o singură dată.

     Vă provoc acum să aflați dacă aveți o memorie fotografică sau dacă aveți abilitatea de a vă aminti imagini. Sunt trei exerciții, care cresc în dificultate. Priviți pe rând prima și a doua imagine pentru 5 secunde fiecare și memorați-le. Este un singur pătrat care este ALB în ambele imagini. În a treia imagine - o grilă numerotată – stabiliți, cu ochii minții, numărul care corespunde pătratului alb comun.

I.

1 secundă

2 secunde

3 secunde

4 secunde

5 secunde

II

1 secundă

2 secunde

3 secunde

4 secunde

5 secunde

III

1 secundă

2 secunde

3 secunde

4 secunde

5 secunde

    Pentru final, trebuie să precizați, în aceiași perioadă de timp, ce literă a alfabetului formează bulinele roșii din imaginile următoare:

1 secundă

2 secunde

3 secunde

4 secunde

5 secunde

     Verificați litera aici.

Sursa : Aveți o memorie fotografică?

BOTEZUL NAVELOR MARITIME

    Botezul navelor maritime este un fel de certificat de naștere al vapoarelor de aproape orice tip, care, de cele mai multe ori, coincide cu ceremonia de lansare la apă. În zilele noastre, se folosește o sticlă cu lichid (șampanie, vin sau chiar apă) care este spartă de prova navei, încercând să sugereze faptul că nava este pregătită să lupte împotriva  valurilor mării. Diverse credințe marinărești susțin că dacă sticla nu se sparge, nava va fi urmărită de ghinion.

     Tradiția de “botez” a unei nave maritime este veche, de câțiva mii de ani, și a reprezentat inițial un fel de favor sau chiar o cerere de îndurare din partea zeilor, dar azi este uneori doar o politică. Vikingii au făcut sacrificii umane sperând să-i îmbuneze pe zei, sângele celor uciși fiind scurs pe corăbiile noi construite. Ulterior, sacrificiile umane au fost înlocuite cu cele animale, iar apoi cu spargerea unor sticle cu diverse băuturi. De cele mai multe ori este aleasă șampania pentru că spuma sa asigură spectacolul.

     Vechii greci, romanii și egiptenii au apelat la diverse ceremonii religioase pentru a-și proteja o navă nouă și echipajul ei. De exemplu, grecii antici, în timpul festivităților de lansare, beau în onoarea zeilor și turnau apă pe navă ca un fel de binecuvântare. Inițial, aspectul religios a fost predominant, în special în țările catolice. În secolul al XVII-lea, botezul navelor se făcea prin stropirea cu apă sfințită, de înalți preoți. Ulterior, anumite națiuni din Europa au eliminat liderii religioși pentru această sarcină și au apelat pentru botez la membrii monarhiei sau la lideri militari.

     În 1610, prințul de Wales a fost prezent la botezul navei Prince Royal. Prințul a luat o înghițitură de vin dintr-o cupă mare, din argint, după care a deșertat restul conținutului pe punte. Cupa a fost apoi aruncată peste bord, fiind prinsă de un participant norocos. Mai târziu, cupa a fost înlocuită cu o sticlă de vin care se spărgea peste provă. A fost doar o măsură de economie, cupele erau extrem de valoroase (scumpe), iar marina britanică a  avut o creștere rapidă, cu multe lansări la apă. 

     Trecerea de la vin la șampanie este privită pur și simplu ca o alegere aristocratică, pentru că, în secolul al XIX-lea, șampania era mai populară decât vinul pentru elita societății, fiind considerată cea mai bună opțiune pentru botezul navelor.

     Bonusuri:

• În Japonia nu se folosesc sticle de șampanie pentru botezul navelor, ci cu un topor special din argint se taie parâmele pentru lansarea la apă. După ceremonie, toporul este păstrat de către proprietarul navei.
• Sticlele de șampanie sunt proiectate să nu se spargă ușor (trebuie să reziste la presiuni ridicate din interior). O modalitate comună de a asigura spargerea sticlei este crestarea suprafeței exterioare.
• Sticlele mai mari sau alegerea unui tip de șampanie cu bule mari sunt mai predispuse la spargere. De asemenea, frânghiile folosite pentru legănarea sticlei spre navă trebuie să aibă o elasticitate redusă, deoarece elasticitatea ar absorbi o parte din șocul necesar pentru spargere.
• În timpul prohibiției din SUA navele au fost botezate cu apă de mare, suc sau cidru.
• S-a vehiculat faptul că sticla folosită pentru a botezul navei Titanic nu s-a spart. Nu este adevărat. Compania constructoare White Star Line nu a făcut niciodată botezul navelor sale în acest fel.

CLĂDIREA CARE ABSOARBE POLUAREA

    Clădirile obișnuite sau originale din foarte multe centre urbane poartă pecetea poluării. Un nou tip de ciment ar putea fi soluția care să curețe aerul poluat din jurul unei construcții. La Milano, s-a construit clădirea care absoarbe poluarea din aer, unica de acest fel din lume.

     O firmă de construcții italiană (Italcementi) a realizat un mortar biodinamic, care este capabil să elimine în mod automat poluanții din aer. Mortarul, care este fabricat din resturi reciclate de marmură, absoarbe oxidul de azot și sulful din atmosfera poluată și îi transformă în săruri inofensive. Se folosește un catalizator din titan, care este activat de lumina ultravioletă pentru a produce reacția chimică de transformare a noxelor în săruri inerte. Sărurile sunt spălate de pe pereți atunci când plouă. 

     Clădirea din Milano, numită Palazzo Italia, a fost finalizată pentru Târgul Mondial din oraș în 2015. Întreaga suprafață exterioară, dar și părți ale interiorului, sunt construite din panouri de ciment alb, strălucitor, cunoscut sub numele de ciment “biodinamic i.activ”. În plus, mortarul este făcut în proporție de 80% din agregate reciclate, o mare parte din resturile rezultate de la tăierea marmurei de Carrara, și, prin urmare, oferă o strălucire superioară în comparație cu cimenturile tradiționale albe.

     Clădirea care absoarbe poluarea din aer consumă cu 40% mai puțină energie decât clădirile convenționale și are un acoperiș din sticlă care conține panouri solare capabile să producă 140 de kilowați zilnic. S-au folosit peste 2200 de tone de ciment pentru construirea clădirii și constructorul italian susține că cimentul este capabil să reziste la presiuni mai mari decât cimentul etalon, fiind în același timp mai flexibil, lucru care a permis designerilor să creeze forme delicate pe fațada clădirii.

     Oxidul de azot este unul dintre principalii poluanți produși de arderea combustibililor fosili, fiind legat de o serie de afecțiuni pulmonare și de creșterea riscului la astm și alergii. Prin construirea mai multor clădiri, poduri și chiar trotuare și alei pietonale, s-ar putea reduce poluarea și s-ar purifica aerul în orașe.

CUM SE COMPORTĂ CREIERUL UNUI INTROVERTIT

     Poate, diverse situații, introvertiții se simt înțeleși greșit. Mai jos este o scurtă analiză, un fel de “vizualizare” a creierului lor, care s-ar putea să surprindă un pic, mai ales pe extravertiți, privind modul cum se comportă creierul unui introvertit.

     Introvertiții sunt persoane care își îndreaptă atenția mai ales spre viața lor interioară, spre trăirile lor interioare, concentrându-se sau fiind chiar obsedați de propriile trăiri lăuntrice. Introvertiții au o cale neuronală mai lungă în procesarea stimulilor. Informațiile parcurg un drum care este asociat cu memoria pe termen lung și cu planificarea. Cu alte cuvinte, este mai complicat pentru introvertiți să prelucreze interacțiuni și evenimente sau stimuli de orice fel. Atunci când prelucrează informații, ei sunt, în același timp, foarte atenți la gândurile și sentimentele lor interne.

     Conform studiilor psihologice, introvertiții au nevoie de mai puțină stimulare pentru a fi trezi și în atare de alertă decât extrovertiții. Acest lucru înseamnă că introvertiții pot fi supra-stimulați mai ușor.

     Reversul sensibilității introvertiților este că au nevoie de mai puțin ca să se simtă fericiți. Creierul extravertiților se bazează pe un sistem nervos care cheltuiește energie, în timp ce creierul introvertiților se bazează pe un sistem nervos care conservă energia. De aceea,  introvertiții se simt mulțumiți și energizați atunci când citesc o carte, când gândesc profund sau se scufundă în lumea lor interioară bogată în idei.

     Sistemul pentru recompensă și de plăcere din creier este activat de neuro-transmițători. Oamenii de știință au descoperit că creierul extravertiților răspunde cu mai multă plăcere la rezultate pozitive pentru jocuri de noroc sau la asumarea riscurilor, pe când introvertiții se simt mai puțin entuziasmați de surpriză sau de risc.

     Creierul introvertiților tratează interacțiunile cu oamenii la același nivel de intensitate ca întâlnirea unor obiecte neînsuflețite. Introvertiții prelucrează tot ce este în jurul lor și acordă  atenție tuturor detaliilor senzoriale din mediu, nu doar oamenilor.

     Atunci când introvertiții se gândesc, merg înapoi la memoria pe termen lung pentru a localiza informații. Când iau o decizie, ei vor compara de multe ori experiențe vechi și noi, ceea ce încetinește procesarea. Acest lucru înseamnă că au un dialog activ cu ei înșiși și, de obicei, își “plimbă” multe gânduri în mintea lor până iau o decizie.