30 decembrie 2017

ELENA LUPESCU - MEMORII (1928)


     Acest text conține memoriile doamnei Elena Lupescu, așa cum au fost traduse la acea vreme (1928) din ziarele americane. Reproducerea este ad-litteram.

     Notă: Elena Lupescu a devenit amanta prințului Carol, iar în 1923 au fugit împreună din România. Prințul Carol a fost încoronat în 1930 ca Regele Carol al II-lea al României. După abdicarea lui în septembrie 1940, Elena Lupescu l-a urmat în exil. Elena Lupescu a petrecut majoritatea perioadei de exil în Mexic, Brazilia și Portugalia. După căsătoria din 1947 din Brazilia, Carol al II-lea și Elena Lupescu s-au mutat la Estoril, în Portugalia. După moartea lui Carol al II-lea, în 1953, Elena Lupescu a continuat să trăiască la Estoril, în Portugalia, până când s-a stins din viață (30 iunie 1977).

Capitolul I

Cea mai mare suferință o are femeea atunci când iubește cu adevărat, însă împrejurările îi sunt vitrege. Am nenorocirea ca eu, Elena Lupescu, să trec în ochii întregei omeniri, drept o metresă, ca multe alte, fără nici un fel de scrupul, o curtizană rafinată care a atras în mrejele ei, pe Principele Moștenitor Carol, care zăpăcit de mine, a renunțat la tronul său.
M-am hotărît să scriu aceste rânduri în interesul sfânt al adevărului, în marele interes al justificărei mele ca și în propriul interes al Prințului Carol. Fapt cert este că Carol, născut, Principe de Coroană al României, trăește împreună cu mine în exil, într-o mahala a Parisului, într-o modestă vilă din Neuilly.
O serie interminabilă de dușmani, cărora nici prin gând nu le poate trece suferințele mele, îmi amărăsc zilele, fără nici un fel de scrupul. Mă numesc pretutindeni: Magda Lupescu, evreica cu părul roșu. Modestul nostru cămin l-am botezat: Casa misterioasă a unei legături nepermise.
Ca și când toate acestea nu ar fi de ajuns pentru zdruncinarea liniștei mele, dușmanii mei mai cutează a spune că, în căminul nostru se complotează împotriva intereselor României. Doamne! Doamne! ce grozăvie. Carol și cu mine acuzați că complotăm contra intereselor țărei noastre. Am marea datorie să spulber toate neadevărurile ce se debitează pe socoteala noastră. Voi pune în rândurile ce urmează toată puterea pentru a face, ca toată lumea să cunoască adevărul, pentru ca nimeni să nu acuze în totală necunoștință de cauză.
În luna Ianuarie a anului 1926, Carol a semnat abdicarea sa la tron. Abdicarea lui Carol nu a fost după cum lumea își închipue, actul de dezertare al unui laș de la datoriile lui de Prinț moștenitor al tronului. Carol nu a abdicat cu sânge rece la tronul țărei sale, țară care-și pusese în el toate speranțele de viitor. Cu multă durere s-a decis Carol la pasul făcut și s-a hotărât la abdicare numai din cauza împrejurărilor, imposibile de suportat, împrejurări create de intrigile dușmanilor săi.
Ani de-arândul Carol a fost forțat să suporte neadevărurile ce se urzeau contra sa. Din timpul căsătoriei morganatice (nota mea: în țările cu regim monarhic, o căsătorie morganatică = căsătorie între un bărbat dintr-o familie domnitoare și o femeie din altă categorie socială) a lui Carol cu domnișoara Zizi Lambrino, care de altfel nu a fost de cât un roman de dragoste al tinereței, roman care din cauza cinstei și cavalerismului lui Carol, s-a terminat cu o căsătorie, el a fost mereu hărțuit, terorizat, amenințat, punându-l într-o situațiune cu totul de nesuferit. Cu atât mai mult s-a procedat greșit față de el, cu cât se știa că Carol este un om cu o voință de fer, impulsiv și cu un caracter, afară din cale de rigid. El este brusc și foarte de multe ori lipsit de tact. În manifestările sale el nu poate răspunde prompt, nu-i plac argumentările și preferă întotdeauna să recurgă la acțiune.

Capitolul II

Îl cunosc pe Carol, de foarte multă vreme. Am chiar credința că-l cunosc mai bine de cât Regina Maria, mama sa. Sunt sigură de tot că, cu nimic nu mă pot înșela, în ceea ce privește persoana sa.
Când l-am întâlnit prima dată pe Prințul Carol, eram încă copii. L-am întâlnit în casa administratorului uneia din moșiile Regelui. Este multă vreme de atunci, căci azi sunt femeie de 28 ani iar Prințul are 34 ani.
Sunt născută în România. Tatăl meu este român, iar mama mea rusoaică. Nu sunt evreică după cum se spune. Este foarte drept că am trăit mult printre evrei, unde am foarte mulți prieteni. Dacă aș fi evreică nu m-aș rușina s-o spun. Ași fi mândră de aceasta.
Într-una din zile, tatăl meu, care era chimist și locuia într-un orășel, aproape de conacul uneia din moșiile regale, fu invitat la un ceaiu, de Regina Elisabeta, soția Regelui Carol, regină cunoscută sub numele de  Carmen Sylva, regina poetă. Tatăl meu știind că Regina Elisabeta adoră copiii, m-a luat și pe mine.
Deși a trecut, de atunci și până acum, atâta amar de vreme, totuși îmi aduc aminte ca și când s-ar fi petrecut ieri, cu câtă duioșie și dragoste s-a purtat Regina Elisabeta față de mine. A trimis să mi se aducă ciocolată și bomboane. Pe vremea aceea, eu aveam 9 ani iar Prințul Carol 19 ani. Cum a intrat valetul cu bomboanele, Prințul Carol i-a luat cutia din mână și întinzându-mi-o mi-a zis: Ai un păr foarte frumos. Voiam mai de mult să te cunosc.
Brusca intervenție ca și complimentul copilăresc, erau caracteristice Principelui. Are o inimă de aur, dar păcat că nu știe întotdeauna să se exprime. Complimentul său însă, mi-a plăcut foarte mult, căci una dintre marile mele vanități, a fost părul. Părul meu mi-a provocat multă plăcere dar și multă durere. Moda părului scurt mi-a procurat bucurie. Acum port părul „bubikopf”, nu prea scurt și puțin mai lung la ceafă.
Tânărul Prinț întinzându-mi cutia cu bomboane, mi-a zis: Mănâncă. Mi-a spus „Mănâncă” în mod brusc și cu atâta energie, în cât fără să mai spun ceva, am luat o bomboană. Nu am apucat însă să mănânc bomboana și Prințul Carol mi-a și oferit alta. De data aceasta, am șovăit însă. Atunci Prințul Carol apucă o bomboană cu degetele sale și mi-o puse în gură.
Am mulțumit și l-am rugat să nu-mi mai dea alta, A stăruit însă, cu încăpățînare să iau și pe a treia, și neavând încotro, am luat-o. Pe vremea aceea nu înțelegeam ce însemnează această stăruință. Ba, mi-aduc aminte că i-am aruncat chiar o privire cruntă. Și astăzi râdem, ori de câte ori ne aducem aminte de acest episod al bomboanelor.
Da, da, azi îl cunosc destul de bine pe Carol. Pe atunci nu știam însă că toate stăruințele lui nu însemnau altceva decât dorința lui de a prelungi șederea mea acolo. Această metodă îl scutea de orice conversație și tocmai de conversație fugea și fuge Prințul meu.
Bietul Carol! Ce vinovată sunt că l-am judecat așa de greșit. Și mă gândesc cu multă durere sufletească, că și azi sunt mulți care nu știu să-l cunoască, și ca o consecință fatală, îl judecă greșit. Eu însă sunt destul de fericită că-l cunosc bine spre a nu-l mai judeca altfel de cât așa cum trebue judecat Carol.
Din întâlnirile ulterioare cu Carol, am putut învăța multe, de și treceau de multe ori luni și ani întregi, fără a ne vedea. Cu toate că trecea atâta vreme, fără a ne vedea, totuși noi ne purtam prietenie unul față de altul. În acest timp am învățat să-l cunosc, și sunt mândră de acest lucru. Știu acum bine că, sub maniera sa brutală se ascunde o inimă nobilă, un caracter ferm, un cavalerism desăvârșit.

Capitolul III

Nu împlinisem încă 16 ani când m-am măritat cu un ofițer român. Am trăit câtva timp, foarte fericiți. Ne-am dat în urmă seama cât de mult se deosebesc caracterele noastre și cât de deosebite sunt gusturile noastre. Atât eu cât și soțul meu am văzut clar că o viață armonioasă nu vom putea duce la un loc.
Între timp însă, a izbucnit războiul, și după cum era și firesc, toate chestiunile personale au fost înlăturate. Tatăl meu și-a pus imediat persoana și activitatea sa la dispoziția guvernului, plecând pe front, unde a fost însoțit și de mama. Soțul meu a trecut și el la front și unde eu l-am urmat. Toți patru ne-am pus, cu trup și suflet, la dispoziția Patriei. Mama și cu mine eram întrebuințate întru a da ajutor soldaților și copiilor mici, părăsiți în urma groaznicului cataclism care a urmat. Și ajutorul ce-l dam, era de mare folos, căci nenorociții soldați ca și copii părăsiți, mureau în număr destul de considerabil.
În timpul războiului, Prințul Carol s-a căsătorit cu domnișoara Zizi Lambrino. De și pe vremea aceia nu bănuiam posibilitatea unei legături între Carol și mine, totuși această căsătorie m-a interesat mult. Soarta prințului nu-mi era de loc indiferentă, dorindu-i în mod sincer, toate fericirile.
După terminarea războiului nu m-am mai reîntors la casa soțului meu. Am rămas cu părinții mei. Atât eu cât și soțul meu, socoteam că nu mai puteam conviețui la un loc, cu toate că eram buni prieteni și continuăm și azi a fi tot atât de buni prieteni.
De comun acord cu soțul meu am hotărât divorțul, care se obține foarte ușor în România. Am intentat acțiunea de divorț și legea ne-a acordat despărțirea. Am continuat a locuii mai departe cu părinții mei la un loc. Din când în când, făceam călătoria în străinătate.
Într-una din zile aflându-mă la Paris, întâmplarea făcu ca prințul Carol, care se găsea și el la Paris, să afle de prezența mea în marea metropolă și să-mi facă o vizită. Acest lucru se petrecea la începutul lunei Decembrie 1925. Prințul Carol se afla în trecere prin Paris, reîntorcându-se din Londra, unde reprezentase familia regală la înmormântarea reginei văduve Alexandra.
Poate că nici nu ne-am fi întâlnit, dacă nu s-ar fi întâmplat să luăm parte, atât eu cât și Prințul, la o recepție în casa unui atașat al legațiunei Române din Paris. Cum m-a văzut Prințul s-a apropiat de mine spunându-mi: Ași dori mult să reluăm vechea noastră prietenie. L-am privit lung și văzându-l cât era de deprimat și cât părea de obosit, m-am înduioșat și nu i-am putut rezista. Și fără nici nu gând, fără să-mi treacă prin minte că mi-l voiu face prieten, i-am răspuns cu tot sufletul: „Te aștept mâine în apartamentul meu”. Și așa a început să se dezvolte în sufletul meu de femeie, sentimente noi pentru băiatul sfios, care la prima noastră întâlnire căuta să mă hrănească cu bomboane.

... citiți următoarele capitole din memoriile Elenei Lupescu (pdf)


Capitolul XVII

Cu toată starea mea de suflet, caut să mă arăt totdeauna veselă, totdeauna bine dispusă. Caut din toate puterile mele să iau lucrurile în mod filozofic. Oamenilor nu le plac fețele triste. Cei triști sunt numiți „pesimiști” și în jurul acestora se face gol. Toți îi ocolesc.
Când simt că întristarea mă cuprinde, citesc pe filozoful Emerson. Găsesc în volumul lui un pasaj care spune: „Este ușor să trăești după părerile lumii; este ușor pentru cel mare să trăiască după voia lui; dar omul cu adevărat mare este acela care înconjurat de mulțime, cu desăvârșită pricepere, știe să-și păstreze independența singurătății”. În acest pasaj găsesc multă mângâiere. Este foarte frumos scris și foarte bine spus.
Aceste memorii ale mele sunt scrise fără dibăcie și fără pretențiuni literare. Prin ele am urmărit să scot în evidență virtuțiile și calitățile alese ale lui Carol. Am urmărit să spulber nenumăratele povești făurite în jurul nostru de o serie de dușmani, cari nu urmăresc alta decât deplina compromitere a Prințului Carol.
Privitor la mine? Eu sunt Elena Lupescu, femeea al cărui trecut în țara sa este definitiv înmormântat. Prezentul? Este cu strășnicie legat de soarta Prințului exilat, de soarta nefericită a lui Carol. Viitorul? Vai! nu pot pătrunde în el. Eu sunt femeea cu părul roșu care-l iubește cu patimă pe Carol.





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu