Mi-am dat seama că în spiritul „a sta în banca ta” am fost crescuți și probabil că, în continuare, transmitem aceleași învățături și copiilor noștri, recomandându-le, poate, și din mica noastră experiență, o prudență și o măsură, a cărei ștachetă e stabilită pe considerente de familie, prieteni și cunoștiințe, în relațiile cu alți semeni. Într-un fel e bine, dar în altul este rău. Si când spun rău mă refer la neputința și nepriceperea (incapacitatea), datorită bunei creșteri, de a-și exprima dorințele, de a întreprinde ceva nou și poate mai puțin rațional (în raport cu gândirea generației "trecute"), de a "evada" din cotidianul și înregimentarea generală, de a pleca pe un drum care are șansa de izbândă aproape zero - conform părerilor unanime ale majorității și, în nici un caz în ultimul rând, de a iubi pe cine vor, ce vor, cum vor, fără să se ascundă de alții, care au diverse opinii pro și contra, după criterii care nu au legătură cu viața copiilor.
A alege în general ceea ce este "înțelept" și "prudent" a răpit, probabil (niciodată nu vom afla ce s-ar fi întâmplat dacă am fi luat alte decizii, dacă am fi procedat așa cum intuia inima, dacă am fi înlăturat prudența), multe șanse de a ne realiza potențialul. Lucrurile pe care le-am fi putut realiza, în toate planurile, dar în principal în ceea ce privește sentimentele, iubirea și chiar fericirea, privită din alta perspectivă sau dintr-un alt unghi. Ne dam seama, destul de târziu, dar tot e bine că înțelegem, că măsura corectă (un cuvânt pe care dacă aș avea 12-17 ani nu aș putea să-i dau o valoare exactă; acum la 50 de ani aș putea să-i dau măcar o nuanță) este să facem orice fără să regretăm vreodată. Si asta cred că ar fi rețeta fericirii pentru toată viața, dacă cumva aceasta există!
Nu vreau să-i critic pe părinți în general, ci să deschid ochii copiilor, să folosească măsura corectă. Pentru unii copii, poate începe o șlefuire a caracterului și a personalității chiar din pântecul mamei, un "brain wash" de la vârste fragede, în sensul de a nu ieși din tiparele impuse, dar eu i-aș spune pe românește "dictatură cerebrală", adică să faci numai ce vor și ce spun cei care te cresc, care au multă grijă de tine, să nu le ieși din vorbe și principii pentru că sunt cele mai bune și corecte din lume. Sunt părinți care aleg meseria pe care trebuie să o urmeze copii în viață, fără să tină cont de aptitudini, înclinații și chiar talent. Pot alege și partenerul de viață al copilului, inhibându-i iubirile și sentimentele, pe niște criterii sinistre, etice și profitabile în viitor în viziunea lor. Ce dorește copilul nu prezintă importantă, doar este un adolescent care nu percepe viața, care n-are intuiția viitorului, care se poate îndrăgosti din senin și, dacă nu este „direcționat” cum trebuie de părinți, își poate rata viața. Poate acum, am înțeles comportamentul și ideile lor fixe de atunci, înainte de 1990 : erau într-un fel speriați de imperialismul demagog, de libertatea gândirii fără dogme, de plăcerea de a spune și face orice îți dorești, fără nici o restricție sau impunere de la "centru" sau din familie, care se ferea și de umbra sa, etc. O mică nebunie sau extravagantă era privită cu o patimă socială dezlănțuită, care nu ajuta pe nimeni, dar te făcea să te simți umil și rușinat în fața unor oameni care habar nu aveau ce înseamnă bucuria sau fericirea - poate pentru că nu au avut cum să o cunoască sau pentru că fericirea ajunsese o bucată de salam sau cașcaval.
Unii spun că "nebuniile" trebuie făcute la timpul lor. Eu cred că nebuniile trebuie făcute, oricând, lăsând prudența și înțelepciunea deoparte. Dar aici mai există o problemă : să ai chef să le mai faci, pentru că, în timp, ajungem amorfi, la fel cum am fost inițial și suntem la mâna copiilor pe care i-am crescut într-o măsură corectă sau mai puțin corectă. Si dacă nu ne-au judecat până acum, sigur o s-o facă.
Unii spun că "nebuniile" trebuie făcute la timpul lor. Eu cred că nebuniile trebuie făcute, oricând, lăsând prudența și înțelepciunea deoparte. Dar aici mai există o problemă : să ai chef să le mai faci, pentru că, în timp, ajungem amorfi, la fel cum am fost inițial și suntem la mâna copiilor pe care i-am crescut într-o măsură corectă sau mai puțin corectă. Si dacă nu ne-au judecat până acum, sigur o s-o facă.
______________________________________________________________________________________________________
Cu un clic, citiți neapărat si :
- Alcoolul - lubrifiant intelectual
- Legea atracției prin rezonanță
- Iluzii
- Iluzia stabilității
- Cea mai bună bere din lume
- Părinți stupizi
- Fără regrete
- Peste medie
- Persistența imaginii negative
- O lege care trebuie aplicată la noi
- Fericire și nefericire
______________________________________________________________________________________________________
By Dan Caragea; Constanta; Romania
Știu că mulți nu sunt de acord cu ceea ce am exprimat aici. Este doar o părere personală și considerați-o ca atare.
RăspundețiȘtergere